Iamina Ilea sau pasiunea locurilor inalte

A calatorit de la Nordkapp pana deasupra Antarcticii, a descoperit culorile, parfumurile si sunetele distincte ale culturii asiatice. In Nepal, unul dintre locurile acelea sarace, dar in care oamenii par mult mai multumiti decat in Europa, a vazut cum oamenii si-au facut din zambete o arma cu care infrunta in fiecare zi saracia si greutatile.

Viseaza sa zboare in Karakorum, insa, indiferent de locul unde parapanta sa si-ar deschide aripa, nimic nu se compara cu imbratisarea vazduhului deasupra dealurilor de la Remetea, langa Coltii Trascaului, pentru ca, spune Iamina, cel mai frumos loc din lume este acolo unde ti-e sufletul…

Iamina Ilea este unul dintre cei zece parapantisti romani care, pe 27 ianuarie 2011, au pornit intr-o expeditie unica in lume, aceea de survolare a varfului Machapuchare, inalt de 7.000 de metri, munte despre care se spune ca este locul unde odihneste Shiva, zeita suprema a nepalezilor. Iamina Ilea povesteste intr-un interviu acordat TravelWorld.ro despre parapanta, expeditia din Nepal si pasiunea sa pentru calatorii.

Spune-ne mai multe lucruri despre tine… Cum s-a nascut pasiunea pentru parapanta?
De mic copil am avut “pasiunea locurilor inalte”. Zborul se numara printre ele. Doar ca, la vremea aceea, mi se parea ca el este rezervat unor persoane alese… Nu credeam ca orice muritor de rand poate zbura cu o aeronava.

Cu toate acestea, visul tau a devenit realitate. Cum s-a intamplat?
Am aflat despre Aeroclubul Romaniei, la varsta de 18 ani, cand m-am si apucat de planorism. Atunci mi s-a parut ceva fantastic. Am descoperit ca orice om poate sa mearga acolo si sa zboare sau sa sara cu parasuta. Nu trebuie sa fii Superman, sa lucrezi in armata sau sa fii inzestrat cu vreun talent deosebit.

Pe langa asta, am avut mereu o atractie pentru munte… Cand eram mica de tot si mergeam la mare cu ai mei, momentul de glorie era cand treceam pe langa crucea de la Caraiman. Imi ziceam in sinea mea ca o sa ajung acolo cand o sa fiu mare. Nu stiam pe atunci ca la cruce se ajunge printr-o plimbare lejera de la cabina… Pentru mine era mai ceva ca Everestul. Mai tarziu, am reusit sa ajung la ea si chiar sa zbor deasupra ei.

Ai mostenit de la cineva aceasta dorinta de a infrunta inaltimile? Cum s-a nascut aceasta pasiune pentru munte?
Nu. N-am avut pe nimeni in familie care sa aiba vreo astfel de pasiune. Nu m-a luat nimeni de mana sa ma duca pe munte… Nu mi-a cumparat nimeni schiuri… Multi dintre prietenii mei au mostenit lucrurile astea din familie. Eu m-am pornit asa… singura sau uneori cu doi, trei prieteni culesi tot de pe munte.

Care a fost reactia celor din jurul tau si cum inceput aceasta “poveste de dragoste” intre Iamina Ilea si parapanta?
Familia mi-a tolerat pasiunile fara sa cred ca ma admira in mod deosebit. Pentru majoritatea oamenilor astea sunt suceli, nu lucruri demne de urmat. Oricum, colac peste pupaza, am renuntat la Aeroclub, pentru ca viata mea a luat alta intorsatura: facultate, scoli si altele. Intre timp am aflat despre parapanta… Am lucrat pe vase de croaziera si cu primii bani stransi mi-am luat o aripa. L-am cunoscut pe Zsiga, care e acum instructor in Mures si de la el am invatat sa zbor si sper sa mai invat inca. Anul trecut am revenit la Aeroclub, de data asta la parasutism. Imi place enorm, dar pentru ca e foarte scump, il consider ca pe un lux, iar cele cateva salturi pe care reusesc sa le fac pe an sunt cireasa de pe tort.

Care este cel mai frumos loc din lume deasupra caruia ai vrea sa te afli cu parapanta?
Cel mai frumos loc este acolo unde ti-e sufletul… Si, oriunde ai zbura, sufletul e tot acasa. Poate dealurile de acasa sunt prea sarace in ale zborului, dar e un loc, Remetea, langa Coltii Trascaului, care mi-e deosebit de drag si unde as vrea oricand sa ma aflu in zbor.

Stirea ca un grup de parapantisti romani vor survola varful Machapuchare a facut inconjurul tarii. S-a spus la vremea respectiva ca este o expeditie unica in lume. Care a fost rezultatul ei?
Rezultatul? 40 de ore de zbor si zeci de impresii si experiente minunate. Nu ma consider unica pentru ca am fost si eu in gasca de visatori care a urcat pe Kumai Danda in asteptarea unei zile perfecte de zbor cu speranta sa putem sa ne apropiem de Machapuchare. Asta a fost “expeditia unica in lume”.

Intentionati sa repetati aceasta experienta? Daca da, cand? De ce?
Intentii exista... Sa fie si bani. As vrea sa mergem in Pakistan anul viitor, sa zburam in Karakorum... Pana atunci mai este mult, dar asta as vrea. E un vis.

Spune-ne mai multe lucruri despre Nepal si despre oamenii pe care i-ai intalnit in aceasta expeditie temerara. Ce ti-a atras atentia in mod deosebit?
E o alta lume. Asia, in general, e o alta lume… Alte sunete, alte culori, alte mirosuri. Am calatorit mult pana acum, de la Nordkapp pana deasupra Antarcticii. Nepalul este unul dintre locurile acelea sarace, dar in care oamenii par mult mai multumiti decat in Europa.
Noi suntem europeni, oricat am considera ca suntem departe de ei pe scara evolutiei tehnologice, ca suntem altfel, etc. Suntem poate cu un centrimetru mai saraci si nu avem autostrazi, dar cand esti acolo simti ca esti european, nu simti ca esti roman. Adica abia atunci ne dam seama cat suntem de europeni. Pentru noi a fost foarte pitoresc sa fim acolo. Poti sa te atasezi usor de Nepal, asta e sigur... Multi parapantisti romani isi fac veacul deja pe acolo. E ieftin, nu te simti constrans de prea multe lucruri, oamenii zambesc.

Ai fost singura femeie dintr-un grup de zece parapantisti. Ce a reprezentat pentru tine acest lucru? Ce ai invatat din ea?
Din faptul ca am fost singura femeie din excursie n-am invatat nimic, sincer. In general sunt singura femeie din orice excursie. Ce sa invat? Despre forta masculina? Din punctul asta de vedere, zic. Zborul cu parapanta este un lucru de finete, nu de forta si mi se pare foarte feminin, chiar daca unii contesta. Este aparatul de zbor cel mai fragil si cel mai vulnerabil posibil. Practic zbori legat de o carpa. Sunt mai putine femei care zboara si ma refer aici nu doar la parapanta, ci la zbor in general. Nu pentru ca nu si-ar dori... Ci pentru ca, din diferite motive, pur si simplu nu o fac, insa acelea putine care chiar zboara constant, zboara bine.

Machapuchare nu este tocmai accesibil. Care a fost cel mai dificil moment? Ce probleme ati intampinat?
Probleme logistice sa zic asa, legate mai mult de organizare. Problema principala pana la urma a fost apa si mancarea. Daca am fi fost mai bine organizati, puteam sa evitam neplacerile astea. Am stat mai mult sau mai putin flamanzi, fiecare cum a rezistat… Eu, in a patra zi, deja ameteam…Am zis ca intru in sevraj daca nu mananc un banana pancake si nu beau un ceai de ghimbir… deci am decis sa decolez cu cei sase baieti, care desigur ca si ei erau flamanzi. Efectiv nu dai randament in zbor daca nu te simti bine, plus ca este contraindicat sa zbori epuizat.

Care sunt lucrurile de care trebuie sa tii seama atunci cand faci o astfel de expeditie?
Organizarea in mod cert… Oamenii cu care lucrezi sa fie de incredere. Acum, noi nu am lucrat cu profesionisti din motive financiare… Am angajat niste sateni care nu erau insa porteri de meserie. E important sa fie macar de bun simt chiar daca nu sunt profesionisti. Noi am avut norocul acesta. Porterii nostri care au carat corturile, sacii de dormit si mancarea nu ne-au lasat balta, chiar daca nu a mai fost apa nici de baut, nici de gatit. Chiar daca si ei, la randul lor, erau infometati si inghetati de frig. Unii dintre ei erau doar in slapi de cauciuc si in pantaloni scurti, cu o paturica dupa ei....Cu toate astea au facut un efort imens. Un baiat a si clacat catre sfarsit. Unii dintre ai nostri care au ajuns primii sus cu parapantele s-au intors sa ii ia din bagaj, pentru a-l ajuta. Cred ca nu mai vor sa auda de mers pe Korchon in viata lor. Totusi, am fost o echipa destul de reusita, zic eu.

Ati facut si un film despre expeditia in Nepal. Poti sa ne spui mai multe despre el?
Nu prea… Cu filmul au fost niste probleme… Ce stiu sigur este ca colegii nostri din Brasov, Robert Gyorgy si Adrian Pochiu, care au filmat cu Go-pro-urile lor, au facut un film, pe care l-au prezentat la Concursul de aterizare la punct fix de la Tusnad si care poate, nu se stie, va aparea si la TV daca va vrea sa il difuzeze cineva. Ei nu vor sa il vanda, il ofera bucurosi oricui, pentru ca noi vrem sa popularizam pana la urma acest sport.

Aceasta pasiune a ta te pune deseori fata in fata cu locuri extreme si momente extreme. Care sunt trasaturile de caracter de care ai nevoie pentru a face fata unor astfel de provocari?
Iti trebuie o doza de sange rece. Important e sa nu ajungi deloc in situatii extreme, sa fii mereu precaut, atent, calculat. Asta trebuie sa fie inainte de decolare. Sa stii clar de la decolare in ce te bagi si in zbor sa fii tot timpul in alerta, cu un ochi pe nori si la schimbarile vremii. Eu am capul fierbinte per ansamblu, dar cred ca in timp m-am mai linistit. Pe termen lung nu merge sa fii foarte pornit si infierbantat. Daca vrei sa zbori mult timp trebuie sa te linistesti.

Intotdeauna am admirat pilotii echilibrati. Calmi si calculati ca un ceas elvetian, zboara fara greseala. E rar, dar exista... Din acest motiv sunt de admirat. Daca in zbor se intampla ceva neprevazut, vant prea tare, cumulonimbi, important este sa nu te pierzi si sa te gandesti la o solutie, pentru ca, in majoritatea situatiilor, ea exista.

Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-ai invatat zburand cu parapanta?
Nu stiu daca am invatat ceva sau n-as putea spune ca da! Normal ca zborul te schimba, iti reformeaza caracterul, dar cred ca cei care zboara cu pasiune, au deja caracterul de asa natura. Un lucru l-am invatat sigur. Sa nu spun niciodata ca „mie nu mi se poate intampla” un incident, o situatie neprevazuta, ceva neplacut. Pentru ca mi s-au intamplat... Copaci, oase rupte, cumulonimbi, furtuni, aterizare pe oras, vant tare, etc. Si cred ca oricare pilot, uitandu-se un pic in spate si gandindu-se de cate ori a scapat miraculos dintr-o situatie sau alta, ajunge la aceeasi concluzie. Deci „ni se poate intampla la toti” si asta trebuie mereu avut in vedere.

Cat timp de acum incolo te vezi zburand cu parapanta?
Stiu doar ca atata timp cat voi avea abilitatea fizica de a zbura, voi face asta… indiferent de ce incidente sau situatii neplacute am avut sau voi avea parte (dar sper sa nu mai am parte).

Unde iti doresti sa ajungi si nu ai facut-o pana acum, cu sau fara parapanta?
Sunt multe... dar un lucru e cert, am calatorit mult fara parapanta. Acum nu m-as mai duce nicaieri fara aripa sau schiuri. Doar in iesirile cu David, baietelul meu. Altfel nu imi pot imagina sa fac o excursie.

Iamina a mai spus ca printre parapatisti circula o poveste. Se spune ca “un parapantist isi incepe cariera cu doi saci: unul plin cu noroc si unul gol. Daca reuseste sa umple sacul gol cu experienta inainte sa se termine norocul din sacul plin, atunci ajunge pilot.” O filosofie ce poate servi drept lectie, indiferent de drumul ales in viata... Pentru ca, pana la urma, fiecare dintre noi este pilotul propriei existente...


Interviu realizat de Andreea Patru

Galerie foto